Cutia neagră

O cameră pătrată şi neagră.
Stau fiecare în colţul său ca într-un ring de box. Doar cuvintele zboară între ei în şuvoaie ce se pierd în neant.
Nici unul nu ascultă. Doar se comunică.
Ea realizează totuşi că sunt cuvinte frumoase şi zâmbeşte.
Îi priveşte mâinile şi îsi dă seama că vrea să le atingă. O ploaie de cuvinte cenzurează gândul. Şi departarea...
Ceainicul fluieră ascutit.
Din cele două colţuri ale camerei pornesc două umbre, ignorându-se. Îşi întind mâinile spre ceainic în acelaşi timp. Atingerea îi trezeste parcă dintr-un vis. Se privesc lung şi gol. Trupurile li se încleştează intr-o îmbrăţişare dureroasă.
Două jumătăţi ale unui alt întreg îsi unesc singurătăţile, într-o cameră neagră, învăluiti în întuneric, îmbătaţi de o cană de ceai, într-o lume în care nimeni nu ascultă.

Crushed

....vanquish, decompose, crush, analyze, conk out, beat, fail, snap, suppress, go bad, tumble, break up, trounce, smash, give way, collapse, demolish, beat out, analyse, break, give out, crumble, squash, squeeze, crumple, die, dissect, break down, mash, oppress, take apart, lose it, squelch, jam, shell ,oppress, demolish, squeeze, jam, shell, vanquish, trounce, squelch, mash, squash, smash,suppress,tucker out, reproof, wash up, chide, thump out, mystify, pound, tap out, lash, mash, call on the carpet, ticktack, reprimand, pulsate, amaze, thump, flog,smash, stick, beat up, beat, trounce, outfox, thrum, husk, jam, slash, berate, lecture, strap, dumbfound, stupefy, exhaust, overreach, flap, rag, crush, blast,oppress, outwit, bewilder, dress down, squelch, squeeze, scramble, remonstrate, flummox, vanquish, get, perplex, whip, outsmart, baffle, jaw, rebuke, pose, vex, call down, suppress, lambast, circumvent, work over, chew up, bunk, gravel, drum, squash, chew out, take to task, welt, break down, puzzle, lather, bawl out, quiver, tucker, lambaste, demolish, ticktock, scold, shell, tick, nonplus.

Tokio Hotel

Cam aşa se petrec lucrurile la serviciu, în ultimul timp.
- Nu mă tai cu lama, te rog??
- Ba daaaa, numai dacă ma tai şi tu pe mine!
Si in acest spirit de râsu'-plansu', mai facem un UAT, ne mai trimitem mailuri cu mesaje subliminale:
- "Multumesc pentru ajutor!" a.k.a "Eşti incompetent, dar bine că ai făcut-o tu şi am pe cine sa dau vina!"
-"Cu placere!" a.k.a ( să-ţi fuţi produsul, db-ul, stocatele , rdl-urile şi..nevasta dacă tot esti la capitolul ăsta!)

*****Orice asemanare cu persoane reale e pur întâmplătoare, desigur!********

Deci, da...
Cred că am fost stresată azi pentru ca "m-am râs " enorm si m-am revoltat monstruos.
Încep o polemică cu Bogdan( care e mega stresat în Jakarta) şi o dăm din înjuraturi şi chestii neortodoxe, într-un râs cu lacrimi care nu ajută produsul, dar ne ajută pe noi să ne "comunicăm" mai usor.
Buun..
Ioana mi se imprăştie în mii de bucati de la o romanţa.. O romanţă!?
Ioana e o dură... pâna la romanţe!
Şi fac pauze de ţigări "fictive" mai des decât atunci când fumam. Viata socială e "la apogeu", clar! Şi taskurile, la fel!
Mă concentrez greu, pentru că nu dorm. De vineri.
Tot număr pe degeţele nopţile şi astept s-o iau razna. Adică să mă transform în Calin, care nu doarme de ani de zile...
Ma pipăi periodic să verific dacă sunt "întreagă" sau am devenit "blondă" . Nu, nu-s misogină, nu-l urăsc pe Mozart, nu citesc pe budă, nu am calviţie, nici nu mor de cald la -5 grade Celsius...
Pffffffff...sunt tot eu!
Un pic mai obosită, dar ingrozitor de constientă.
Pentru ca am timp să gandesc. 24 de ore. Să (mă) disec.
Nociv.
Prea mult.
Fumatul mă impiedica să rămân singură cu mine. Mno..acum nu mai e nimic între noi. Şi trebuie să-mi suport tot dialogul interior. Şi alveolele, albastre de atâta oxigen...
Şi să mă plac.
Momentan..alerg. Fug de responsabilitati şi de mine, in Babes.
Şi-mi şochez alveolele cu doze maxime de O2.
Invăt să con/supra-vieţuiesc.:).

Luca

Bluntly...

Se trezeste monstruleţul.
Mâinile pe şolduri, ochii mijiţi, botic, atitudine ofensivă:
EL: Dă-mi!
EU: Nu!
EL: O să te fac să te simţi mizerabil!
EU: NU!
EL: O să-ţi pară rău!
EU: NU!
El: O să-ti distrug viaţa socială!
Eu: Oh, no, you won't!
EL: O să-ţi lipsesc!
EU: Nuuuuuu...
EL: N-o să găsesti nici un substitut!
EU: Nici nu-l caut!
El: Pleeeease?
Eu: Nu!
EL: Pretty please???
EU: Don't even go there!:)
EL: N-o să-mi rezişti!
EU: Try me!
EL: Grrrrrrrrrrrrr!
Şi dispare. Exit, stage left!
Sorb relaxată o gură de cafea. Yammi, bună!
Respir adânc..aer curat şi zâmbesc.
Oh, da, the winner is ME!!!

Ostilităţi

Gata! M-am săturat! Am ajuns la limita suportabilităţii!
Mie îmi declar război. Pentru că dacă nu schimb ceva in haosul ăsta interior, cum aş putea să schimb lumea?
Am realizat astăzi că, deşi sunt un "control freak" singurul lucru pe care nu-l pot controla sunt eu.
De fapt, am învatat, din nou, de la Luca.
A făcut ieri o năzbâtie si l-a supărat pe taică'su. Deşi i s-a spus de vreo 20 de ori să-si ceară iertare si nu va mai fi pedepsit, a rămas mut la rugăminţile mamei. Ajunsă la capătul răbdarii l-a intrebat de ce nu vrea să spună "iartă-mă!"
Raspunsul copilului a fost:
-"Dacă capul spune "Nu, nu, nu"!!! Ce vrei să fac?"
Şi, din nou, ambii părinti au facut analogia cu Tya.
Oricum, oricât de flatată aş fi de faptul ca ei îşi asimilează odrasla de 3 ani cu mine, mi-am dat seama că am o problemă.
E greu să rezisti în ritmul ăsta.
Ar trebui să fiu capabilă sa spun "iartă-mă", să plâng, să accept o mână intinsă, să incetez să-mi fac rău in mod deliberat, să nu mai traiesc într-un munte de contradicţii.
Sunt o persoana independenta dar sunt dependentă de nicotină.
Ştiu să am grijă de masină dar nu ştiu să am grijă de mine.
Stiu să fac oamenii să se simtă bine, dar nu stiu să primesc un compliment.
Ajut oameni care nu vor să fie ajutaţi şi neglijez oameni care au nevoie de mine.
Am făcut practică în spitale 3 ani şi aproape leşin de câte ori intru într-un salon sau văd un om drag suferind.
And so on...
Mă uitam astăzi la vremea de afară care a fost mai ciclotimică decât mine ( soare-ninsoare abundentă- soare- mohorât) şi la efectul ei asupra oamenilor. Erau confuzi. Nu întelegeau nimic din "primăvara-iarna" de afară.
Era interesant, dar nimeni nu rezistă in ritmul ăsta.
Nici măcar eu nu mai rezist în ritmul meu.
Aşa că am încetinit puţin si mi-am făcut o "strategie de război".
1. Mă las de "lăsatul de fumat". Nu funcţionează! Are ca finalitate "re-apucatul de fumat". Voi înceta să mai fumez, pur şi simplu. Pentru că-mi place să fiu "în control".
2. Apartamentul- voi înceta să-mi mai consum energia urându-l cu pasiune si imaginându-mi în fiecare seară cum tai mobila cu pendularul şi imi construiesc un pat într-o nişă în perete. Pentru că , economic vorbind, ar fi o prostie. Voi schimba "feng shuiul" prin ceva constructiv, nu distructiv.
Vreau să încetez raliul ăsta nebunesc. Îmi place viteza, sunt echipată corespunzator, am o groază de "dotări de siguranţă", dar m-am săturat de "crash-uri".
Le supravieţuiesc mereu, dar nu e deloc amuzant.
Viaţa ar trebui să fie un "pleasure cruise", nu un raliu nebunesc!

Creaţă

Nu, nu. Nici să nu vă gandiţi la Meg Ryan. Materie cenusie creaţă. Neuroni pe bigudiuri.
Deschid mailul: "Hiya, Tya!" zice "my fab" manager din UK.
Încep ziua în fortă. Două proiecte intre care fac switch şi un ping-pong drăguţ de mailuri cu issues şi loguri şi...
Oh, boy..palpitant.
Şi pe fondul ăsta super provocator de excitant intelectual, îl văd pe colegul de la biroul din stânga mea cum slide-ăieste brusc cu scaunul de după monitor, mă priveste zambitor si mă intreabă:
-Tya, ce faci??
Un fior rece îmi străfulgeră corpul. Palmele mi se umezesc brusc.
- Oh, nu! Ce-am greşit iarăsi??
El, la fel de zâmbitor:
- Nu, serios, cum esti??
Eu, zâmbind strâmb:
- Hmm, am foarte mult de lucru, spune repede, ce vrei de la mine?
El,foarte serios, mustăcind:
-Vreau să-mi spui dacă esti bine.
Reformulez, să mă asigur că am înţeles:
-Deci, n-am gresit si nu vrei să te ajut cu nimic? Vrei doar să stii cum mă simt?
-Da!
-Cât de serios vorbeşti pe o scara de la 1 la 10?
-10.
Fac o pauză de câteva secunde, trag aer in piept, un "ce relevanţă are pentru tine chestia asta acum, in haosul de aici?" imi vâjâie ameţitor în creier şi.. îi răspund:
-Sunt bine, mulţumesc. Dar tu?
-Si eu sunt bine, spune el, se ascunde după monitor si îsi continuă lucrul.
Oh, boy...again!
Ce-a fost asta?
Oh, da! Era ..umanitatea din oameni. Şi altruismul, prietenia, grija...
Uitasem!
Pentru că oamenii de care mă indragostesc eu trebuie (obligatoriu) să fie egoisti, egocentrici, cu o capacitate teribilă de a asculta (caracteristică persoanelor cu o acuitate auditivă zero) şi de o inteligenţă absolut sclipitoare, care in cazul ăsta nu foloseste la nimic- pachet pe care imi place să-l etichetez ca "fucking special".
Aaaa...dacă aveti prieteni care se încadrează in descriere, lăsaţi-i să vină la mine.
Rezultatul e garantat, serios.
Şi uite aşa, uit.
Noroc că am prieteni care îmi amintesc.
Ieri şi astăzi oamenii din jurul meu s-au întrecut pe ei în a-mi reaminti.
Pâna si chelnerul de la turci ne-a răsfăţat astăzi cu orez cu lapte din partea "casei".
Si Bri mi-a cumparat o pereche de cercei ( pe care mi-i doream dar nu mai aveam bani pentru ei) pentru că şi-a amintit cum i-am cumparat acum un an, un alt suc de la Mac atunci când l-a scapat pe al ei pe jos şi i-am spus să nu se necăjască pentru că nu-i important şi cum am împărtit cu ea ultima ţigară în Retezat.
Şi multe altele...
Deci, da..există umanitate in oameni.
Go figure!

Cruda indiferenţă a lumii

Dacă vreţi să experimentaţi cruda indiferenţă a lumii în esenţă pură, încercaţi sala de aşteptare de la Urgenţe.
E cumplit. Conceptul de aşteptare capătă conotaţii ingrozitoare. Fiecare afiş pe care îl citesti ţi se pare sinistru - "sală de triaj"??? Adică ce triază - produsele cu defect de cele functionale? Brrrrrr...
Când făceam practică în spitale, mi se părea atât de insuportabil de intens totul. Prea multa suferinţă, prea multă empatie.
În sala de aşteptare m-a copleşit indiferenţa.
Secundele trec îngrozitor de greu, ai un om drag cu o problemă despre care nu ştii nimic, în "sala de triaj" şi te întrebi în ce categorie îl "triază".
Nu poţi face nimic, decât să ..aştepţi.
Oamenii de langă tine povestesc şi fiecare cuvânt parcă iţi biciuie nervii.
Rar vezi câte o expresie ingrijorată pe faţa unui aparţinător. Restul se comportă "normal". Şi mie mi se părea grotesc să fii "normal" în contextul acela.
De parcă ar fi ceva normal ca oamenii de lângă noi să se imbolnăvească, sa moară, să dispară din viata noastră.
Moartea e firească, da..dar nu e normal să acceptăm despărţirea de un om drag cu atâta indiferenţă. Oamenii nu sunt la fel de usor de înlocuit ca o vază spartă. Ramân goluri cu fiecare om care ţi-a fost aproape şi dispare din viaţa ta. Nimeni nu poate umple golul lăsat de altcineva. Şi ne trezim la un moment dat goi, goliţi de conţinut, nepăsători la suferinţa omului din sala de "triaj".
"I like beautiful guys, but they don't like me" a verbalizat un pic cam tare domnişoara din faţa mea şi a continuat cu variaţiuni pe aceeasi temă, intr-o rom-engleză pe care am urât-o din tot sufletul pentru prima dată in viaţa mea.
Pentru că suna atât de trivial şi fără sens.
Dacă aş mai fi avut resurse, aş fi bătut-o pe respectiva domnişoară..
Şi dacă aş fi putut să plâng, aş fi făcut-o.
M-aş fi simtit mai bine, cu siguranţă.
Oricum, după o oră de "aşteptare", m-am simţit mai obosită decat după o săptămână de muncă.
Am ajuns acasă şi am dormit vreo 4 ore.
Să uit.
Să ma "refac".

Naked

Empty...

Mă expun!

Adică, nimic nou sub soare. Eu mă "expun" în  fiecare zi, pentru că aşa sunt eu, o extrovertită incurabilă!;))

De data asta, însă, expun pentru prima dată, 2 poze în cadrul expozitiei de absolvire a  şcolii de fotografie organizată de Artimage. 

Vernisaj - 16 martie 2009, ora 18, Biblioteca Octavian Goga

Wish me luck!( sau "să-mi rup un picior!" că doar e context artistic, nu??)

:)

Be careful what you wish for, you may just get it!

"If I want some shade, I stare the sun down until it eclipses."

Oh, da. Aşa sunt eu. E un blestem. 

Sunt genul de om care işi doreste monstruos de multe chestii şi culmea, mai devreme sau mai târziu, le primesc pe toate.  Şi încă ceva în plus! Nu cred că există ceva ce mi-am dorit şi nu mi s-a îndeplinit. 

Cred totuşi că nu-mi doresc cu suficiente detalii,  pentru ca sunt efecte secundare, pe care nu le prevăd,  la uişurile mele . Şi când mă trezesc in faţa faptului împlinit nu mă pot abţine să nu mă întreb "Oare de ce mi-am dorit asta??". Eşuez să-mi amintesc motivul pentru care păţesc " păţania". 

De cele mai multe ori contribui  la realizarea lor, dar sunt momente când ajung la concluzia că nu se poate face nimic şi sunt pe punctul de a renunţa. Atunci  începe Universul să comploteze. Şi se dezlanţuie iadul! Se trigger-uiesc o serie de evenimente la care sunt doar spectator şocat şi ...gata. I'm there.  Visul se materializează. E real. Îl am. Şi habar n-am ce sa fac cu el.

Back to square one. De ce mi-am dorit asta?? 

Eram studentă şi lucram în Zorilor. În fiecare dimineaţă când urcam cu bus-ul 43, intram în transă onirica de la mirosul de transpiratie al muncitorilor cu care mă inghesuiam la 7 dimineata în bus. Mă uitam jos , "în groapa" unde se construia "în demenţă" şi îmi doream un loc al meu,  acolo , oricât de mic, dar să am intimitate şi linişte.  Părea un lucru atât de utopic pe vremea aceea. Acum îl am. Exact acolo unde îmi indreptam privirea cu ochii inchişi şi visam că o să-l am.

Şi..îl urăsc. Prea multă linişte, prea putină pace, ba mă claustrofobează, ba mă agorafobiază, ba are feng shui, ba are feng shui negativ...

Mă întreb ce-a fost în capul meu să visez un câmp într-o groapă, când, de fapt , eu mi-am dorit toată viaţa o mansardă într-o casă veche, undeva pe un deal, de unde să pot vedea tot Clujul??? Doar pentru că îmi era la îndemâna şi-mi defila prin faţa ochilor în fiecare dimineată, am uitat ce m-ar fi făcut fericită cu adevărat. 

Sunt conştientă că primesc exact ceea ce mi-am dorit. Şi nu pot decât să mă învinovătesc pe mine pentru asta.  Merit absolut tot ce mi se întâmplă ( mai ales când mi se întâmplă chestii inedit de frumoase:P).  Pentru ca eu le provoc, le visez, le doresc.

Am ajuns într-o fază în care îmi este frică să mai emit "dorinţe". Mi-aş programa creierul să gandească in algoritmi bine definiti şi să ia o pauză de "visare".

Buun. Il ingheţ câteva zile si îmi e bine. Sunt safe. Lucrez cu furie, citesc,  nu-mi las o secundă de visare. 

Şi, evident, Universul si iţele lui încâlcite lovesc din nou.

M-a ajuns din urmă un uiş mai vechi.

Sunt obosită, nu cred că îl vreau acum. Voiam o pauza de la "a vrea". Să mă pot gândi bine la ce vreau să vreau. Vreau ceva care să fie cu adevărat important. Nu mai vreau să mă pierd in uişuri aiurea.

Guess what??

Nu se poate.  Am primit uişul şi am inceput iarăsi să-l "dezvolt" haotic.  Pentru că aşa sunt eu, pentru că îmi este la îndemână, pentru că e ..ca un drog.

Oare cum ar fi să-mi doresc să nu-mi mai......?? Brrrrrrrr, aş muri!

No, no, no.

Prefer să-mi doresc, s-o păţesc, să mă urasc că mi-am dorit, apoi  să mă felicit că mi-am dorit..toată gama. 

Sunt puternică, I can take life. 

Mă surprinde, mă enerveaza, mă întristează, mă extaziază ...dar, măcar mă face să mă simt un pic vie.

Howgh!

Experiment Washington Post

Apropos de ce vă ziceam aici:http://afrim-tya.blogspot.com/2009/02/hei-domnisoara-wake-up-and-smell.html

"Washington DC Metro Station on a cold January morning in 2007. He played six Bach pieces for about 45 minutes. During that time approx 2 thousand  people went through the station, most of them on their way to work.  After 3 mins a middle aged man noticed there was a musician playing. He slowed his pace and stopped for a few seconds and then hurried to meet his schedule.

4 mins later the violinist received his first dollar: a woman threw the money in the till and, without stopping, continued to walk.

6 minutes, a young man leaned against the wall to listen to him, then  looked at his watch and started to walk again. 

10 mins:  a 3 year old boy stopped but his mother tugged him along hurriedly, as the kid stopped to look at the violinist. Finally the mother pushed hard and the child continued to walk, turning his head all the time. This action was repeated by several other children. Every parent, without exception, forced them to move on.

45 minutes; the musician played.  Only 6 people stopped and stayed for a while. About 20 gave him money but continued to walk their normal pace. 

He collected $32. 

1 hour; he finished playing and silence took over.  No one noticed. No one applauded, nor was there any recognition. 

No one knew this but the violinist was Joshua Bell, one of the best musicians in the world. He played one of the most intricate pieces ever written, with a violin worth $3.5 million dollars.  Two days before Joshua Bell sold out a theater in Boston where the seats averaged $100.

This is a real story. Joshua Bell playing incognito in the metro station was organized by the Washington Post as part of an social experiment about perception, taste and people's priorities. The questions raised: in a common place environment at an inappropriate hour, do we perceive beauty? Do we stop to appreciate it? Do we recognize talent in an unexpected context?

One possible conclusion reached from this experiment could be:

If we do not have a moment to stop and listen to one of the best musicians in the world playing some of the finest music ever written, with one of the most beautiful instruments .... how many other things are we missing?  

"

Când noi, morţii, înviem

de Henrik Ibsen

Spectator în primul rând la crâmpeie din viaţa mea.  

De fapt, o reprezentare destul de fidelă a vieţilor noastre golite de conţinut. Morţi vii circulând prin viaţă fără scop.  

Laitmotiv-ul piesei a fost "uman versus creaţie". Dar, extrapolând ..

Viaţa pe care ne-am creat-o ne pustieşte sufletele, singura şansă de "înviere" sunt terapiile (râs, joacă, sex, dans etc). 

Lumea ca un imens sanatoriu în care defileaza tot soiul de umbre ale celor ce au fost odată oameni.

Despre vise spulberate si iubiri imposibile, despre jertfe pe altarul creaţiei, despre ..

Nu cred că sunt în stare să cuprind tot. Incă mai diger informaţia.

Destul de şocant a fost faptul că regizorul ( Cătălina Buzoianu) în pofida varstei(71 ani) a reusit sa dea un suflu atât de tineresc spectacolului. 

O abordare actuală, o viziune regizorală exuberantă si "out of the box".

Oricum, e prima data în ultimii ani când ies de la teatru tormentată de un milion de întrebări.

Şi asta e "de bine".:)

FIN

Bye bye, dolls!

Well, bummer!
Vine un moment în viaţa fiecarui copil în care trebuie să se despartă de jucăriile lui. Al meu a venit mai târziu, dar..you know how They say: "Mai bine mai târziu decât niciodată". :)
După ce le-am apărat cu stoicism ( şi egoism) de toţi copiii care   

mi-au încalcat teritoriul şi au râvnit la ele, acum le dau, de bunăvoie şi nesilită de nimeni, copiilor autişti. Pentru că ei chiar au nevoie!
Aşa că le-am "vânat" pe toate din cotloanele lor, mai mult sau mai puţin ascunse, mi-am reamintit povestile, am zâmbit, le-am asezat cu grijă in pungi de hârtie( eco, nu?) şi le-am pregătit de livrare.
Mâine vor ajunge pe mâna unor copii care au nevoie de ele mai mult decât mine. Eu oricum am alte jucării acum...triggere si primary keys si rdl-uri, care îmi ocupă tot timpul.
Culmea..În loc să sufăr de "separation anxiety disorder", sunt chiar fericită.
Mi se pare că jucăriile îsi vor găsi din nou un scop.
Voi ce faceţi cu ale voastre??

http://pasiinainte.xhost.ro/proiecte.php

8 Martie

Deşi m-a nins in dimineaţa asta, eu tot susţin ca a venit primăvara!
Mie îmi e primăvară!
Astăzi un necunoscut mi-a dăruit o frezie rosie. Erau frumoşi- şi el şi floarea şi gestul.
Uitasem cât de frumos poate mirosi o frezie.:)
La mulţi ani!

Dialoguri:))

Mama: Luca, pe cine iubeşti tu mai mult, pe mama sau pe tata?
Luca: Iubesc pe mama, pe tata, pe buni, pe nana şi ..pe mine!
Mama: Pe tine, de ce?
Luca: Pentru că sunt creţuc şi frumos!
Tata: Pe copilul ăsta nu l-ai făcut cu mine! L-ai făcut cu Tya!!!:))

Mediterraneo

"In tempi come questi la fuga e l'unico mezzo per mantenersi vivi e continuare a sognare"
(Henry Laborit)

Things change, people don't!

Căutam ceva si am dat peste scrisori prafuite ale unui vechi prieten. Le-am recitit şi m-am regasit cumva, eu, cea de acum, cu mine, cea de atunci. Un zâmbet semi-trist, o evocare a copilului din mine. Se pare că s-a eternizat acolo. Oamenii nu se schimbă. Doar circumstanţele.:)

"Ai iubit şi esti fericită că ai fost iubită. Mi se pare mie, sau chiar ai fost? Timpul trecut. Fericirea asta am cunoscut-o şi eu, dar mai puţin intens decat tine am trăit-o. Dar aceea nu (mi-)a fost iubire. Nu aş fi lăsat-o în urmă aşa uşor. După o vreme am revenit. Am revenit pentru a pleca din nou. Nu am nostalgii. Să îl citez pe Forrest Gump? "I'm not a smart man, but I know what love is."
Eu mă gasesc ca fiind chiar pe dos. Am auzit despre iubire, dar cam atât. Poate că, in linişte, o voi observa. O simt pe undeva prin apropiere. Dar am fost prea grăbit, prea "preocupat", prea bătrân pentru a o opri din drum, ca pe un vechi prieten pe care nu l-am vazut vreodată la faţă.
Nu m-ai "dezamagit". Nu îţi doresc altceva decât fericire. Îţi doresc ce îti doresti si tu, la urma urmei. Nu, nu ştiu ce înseamnă sa te hrăneşti doar cu iubire. Nu ştiu decât ce înseamnă să te hraneşti cu umbre de pene-n zare.
Ne rugăm - şi zeii cei vechi se întorc.
Dansăm - si vieţile noastre se întorc.
Dansăm, dansăm, dansăm...
Lumea mea nu e a abstractului, a Ideilor. E chiar această lume, înecată însă in beton si ciment. Probabil mi-am exprimat rău ceea ce cred şi vreau. Nu vreau să evadez în sfere 'nalte. Vreau să trăiesc. Dar asta nu e viaţă , ceea ce oferă minunata noastră societate.
Nu înţeleg: ce eliberare ai avut, din moment ce, după câteva rânduri totul a revenit la "normal"?.
Aceasta e puterea clipei. High and Low. Iar eu am cam obosit pentru a mai suporta astfel de şocuri. Vreau ceva linistit "ca un fluviu american" ( Bogza spunea asta?)
Îţi înţeleg furia, refuzul de "a-mi da dreptate". Ghilimelele înseamnă: Eu sunt nimic, eu greşesc; Eu sunt mai murdărit de glodul ce ne înconjoară decat tine; Eu ştiu că platesc pentru tot ce fac, clipă de clipă; Eu vreau ca totul să ţină o eternitate.
Iar zăpăceala si debusularea celor din jur n-au alte atribute decât perisabilul. Şşş..să auzim vocea lumii. Poate, dacă vorbim mai puţin, vom reuşi să înţelegem ceva.
Găsesc mai multă raceală si singurătate după ce mă despart de "prietenii" mei ( mi-au luat şi câtă caldură aveam) decât după o zi şi o noapte fără multă vorbă, singur, tăind lemne pentru un foc: flacăra-Cerului, cenuşa- Ţărânei.
Îmi spui să lăsăm bătrânii să fie înţelepţi. E mult adevăr. Dar, astăzi, adevărul are multe amendamente. Iar cel mai dur dintre ele în cazul ăsta e că bătrânii şi-au ţinut înţelepciunea pentru ei, ca pomii cu ţepi care nu rodesc pentru nimeni în afara lor înşişi. Bătrânii şi-au prostituat menirea( ca şi restul "cetăţenilor", de altfel).
Viaţa fără adevar e un chin, veşnic compromis, iar adevar nu mai e nici în cruce, nici in altceva. Toţi si toate au obosit, sleite de înţelesuri. Dar, poate cei pe care îi vad Parinti..
S-ar putea sa fie calea cea bună; caci paşii in afara ei nu mi-au adus decat lehamite si blazare si degradare si auto-chinuire.
Nu sunt un om fericit. Poate pentru că nu ştiu cum să fiu fericit. Ca acel sarpe batân care se opreşte din drumul lui neştiut de nimeni, priveşte in jur, işi lasa pielea în urmă, si pleacă mai departe. Aş vrea să fiu şarpe şi aş vrea sa am înţelepciunea unui batrân indian Cree.
Îţi doreşti să fii un "frumos nebun". Acum înţeleg. Te-ai gasit. Măcar pentru o clipă te-ai simtit împlinită. Ce s-ar face lumea asta fără "smintiţii" care risipesc iubire si frumuseţe măcar pentru o clipă? Şi primesc cenuşiul ei in schimb, până istovesc şi (se) pleacă...
Aştern masca trufiei şi acord vot de blam pentru tot ce înseamnă om civilizat. Măcar in parte ne apropiem aici. În a doua parte.
...
Am scris tot ce-i mai sus imediat dupa ce ţi-am primit scrisoarea. Mai voiam să adaug ceva. Un salut, un zâmbet, nu mai ştiu. Trupul duce viaţa ce e urâtă spiritului. Da, uneori mă simt neviu. [....] Să nu îţi fie milă de cel ce scrie aşa ceva. Nici măcar lui nu îi e. I am so hollow. "
Mihai, 1996

Ora de "desen"

Durere fizică localizată pe o zona de 8 cm, încercuită cu roşu.
Trei ace la 12 Volti suprascriu ritmat şi zgomotos, înfigându-se dureros in piele.
Terminaţiile nervoase captează durerea cu aviditate, trimiţând impulsuri spre creier.
Creierul emite comenzi doar spre zona dureroasă.
Pumnii înclestati, respiraţie "sincopică", fiecare fibră se contractă la o bătaie de ac.
Gândurile aberante dispar, flashback-urile devin transparente, fade, se pierd.
Doare..dar e atât de bine să poţi defini clar durerea, s-o palpezi, s-o opreşti, să ai control asupra ei, să ştii ce o provoacă.
Sunete lugubre si monotone, de ace la 12 volti ce desenează cu tuş şi sânge...
Simboluri dintr-o altă limbă suprascriu un limbaj pe care nimeni nu e capabil să îl înţeleagă.
O oră de "desen" si sunt din nou..în control.:)