Printre milioanele de probleme pe care le am ( da, Călin..ştiu că de fapt nu am nici o problemă "reală") una mă hărţuieşte constant în ultima vreme. Nu ştiu să mă vând. De cele mai multe ori sunt dezamagită de mine. Şi voi aţi fi, dacă la vârsta de 3 ani v-ati propune să fiţi medic şi să vindecaţi cancerul, SIDA si cardiopatia ischemică severă, ati fi "operat" şi injectat toate păpuşile din casă în căutarea leacului miraculos, iar aproape 3 decenii mai târziu v-ati trăi viaţa în binar şi aţi "opera" nişte servere.
Să zicem că am avut timp să mă obişnuiesc cu ideea asta.
Dar zilele trecute m-am blocat într-un trafic infernal. Şi am observat cu stupoare cum piciorul meu drept se ridică usor de pe acceleraţie şi apasă ferm pe frână, în mijlocul sensului giratoriu, cu toată prioritatea din lume de partea mea, să cedeze trecerea unor camioane denumite printr-o convenţie universala TIR (merci,Cri!) care nici măcar nu s-au obosit să încetinească la intrarea în sens.
Acelaşi sens giratoriu în care acum 2 ani, aproape i-am provocat un infarct unui sofer de camion a.k.a TIR, trecându-i la 5 centrimetri de roţile din faţă, într-un Oltcit vopsit în valuri portocalii, cu acceleraţia în podea, gata să mor pentru prioritatea mea.
Mda, ştiu...Se numeşte "instinct de conservare". E folosit de obicei să indice că te indrepţi vertiginos spre finish line.
Alţi indicatori ar mai fi: teama de schimbare, tendinţa de conservare a energiei, holbatul la talk show-uri, pierderea memoriei, gânditul excesiv şi inutil, sindromul "I've been there, I know", sindromul Stockholm, jocul de-a testele de logică concepute prost de oameni care cred că nimeni nu le ia în serios oricum, etc.
Cu astea încă nu m-am obişnuit. Şi nici nu cred că vreau să mă obişnuiesc.
Dar..deviez de la subiect.
Personal branding...Răsfoiam bloguri. Fecale, sex, limbaj licenţios..învelite în staniol, cu o fundă mare, roşie deasupra, presărate cu un strop de ironie, o linguriţă de haz şi ai reţeta perfectă pentru un blog cu sute de comentarii. Şi mie îmi e mai uşor să citesc genul acesta de bloguri decât unul literar. Pentru că mintea noastra nu mai are nevoie de solicitare. Vrei să-ţi relaxezi şi neuronul acela singuratic care încă se lupta cu sinapsele catre alti neuroni morti demult. Vrei să râzi şi să descoperi că există oameni mai proşti decât tine. Te fac să te simţi împăcat cu tine şi mândru de neuronul ăla letargic. Măcar tu îl mai ai. Alţii l-au pierdut şi pe ăla. Yupiiiiiiiii! Ce bine!!!!
De exemplu, PiticiGratis... E tare en-vogue în corporaţia noastră. Sunt sigură că dacă ar avea "piaţă de desfacere" ar putea scrie cu succes şi despre Schopenhauer, Kant, Nietzsche sau lista lui Schindler. Dar, până una alta, scrie despre sex, fecale şi alte subiecte "arzătoare " la ordinea zilei. Şi o face bine. Pentru că ştie să se vandă. Îl invidiez.
Eu încă mai am idei de "respect reciproc",limbaj decent, cratimă, de a verbaliza ceea ce gândeşti şi de a nu minţi nici măcar prin omisiune. Deprecated, da' deprecated rău de tot.
Nu numai depăşite, dar şi nocive uneori. Toxice de-a dreptul.
Dar altfel nu ştiu să fiu. Noroc că am oameni care se ocupă de "brandingul" meu.
De exemplu, fostul meu şef şi prieten. Nu aveţi idee ce pot face un picior plasat atent în partea dorsală, lovituri repetate cu capul de birou, o uşă larg deschisă şi vreo 3 fraze ţintite direct în inimă. Vă spun eu..Te pot propulsa bine de tot.
La astea pot face faţă. Îmi este mult mai greu să rezist când cineva îmi zâmbeşte sau îmi mulţumeste când greşesc.
Atunci ..simt că trebuie să apelez din nou la specialişti să-mi reconstruiască imaginea.
Asta pe care o am acum nu funcţionează.
Howgh!
Să zicem că am avut timp să mă obişnuiesc cu ideea asta.
Dar zilele trecute m-am blocat într-un trafic infernal. Şi am observat cu stupoare cum piciorul meu drept se ridică usor de pe acceleraţie şi apasă ferm pe frână, în mijlocul sensului giratoriu, cu toată prioritatea din lume de partea mea, să cedeze trecerea unor camioane denumite printr-o convenţie universala TIR (merci,Cri!) care nici măcar nu s-au obosit să încetinească la intrarea în sens.
Acelaşi sens giratoriu în care acum 2 ani, aproape i-am provocat un infarct unui sofer de camion a.k.a TIR, trecându-i la 5 centrimetri de roţile din faţă, într-un Oltcit vopsit în valuri portocalii, cu acceleraţia în podea, gata să mor pentru prioritatea mea.
Mda, ştiu...Se numeşte "instinct de conservare". E folosit de obicei să indice că te indrepţi vertiginos spre finish line.
Alţi indicatori ar mai fi: teama de schimbare, tendinţa de conservare a energiei, holbatul la talk show-uri, pierderea memoriei, gânditul excesiv şi inutil, sindromul "I've been there, I know", sindromul Stockholm, jocul de-a testele de logică concepute prost de oameni care cred că nimeni nu le ia în serios oricum, etc.
Cu astea încă nu m-am obişnuit. Şi nici nu cred că vreau să mă obişnuiesc.
Dar..deviez de la subiect.
Personal branding...Răsfoiam bloguri. Fecale, sex, limbaj licenţios..învelite în staniol, cu o fundă mare, roşie deasupra, presărate cu un strop de ironie, o linguriţă de haz şi ai reţeta perfectă pentru un blog cu sute de comentarii. Şi mie îmi e mai uşor să citesc genul acesta de bloguri decât unul literar. Pentru că mintea noastra nu mai are nevoie de solicitare. Vrei să-ţi relaxezi şi neuronul acela singuratic care încă se lupta cu sinapsele catre alti neuroni morti demult. Vrei să râzi şi să descoperi că există oameni mai proşti decât tine. Te fac să te simţi împăcat cu tine şi mândru de neuronul ăla letargic. Măcar tu îl mai ai. Alţii l-au pierdut şi pe ăla. Yupiiiiiiiii! Ce bine!!!!
De exemplu, PiticiGratis... E tare en-vogue în corporaţia noastră. Sunt sigură că dacă ar avea "piaţă de desfacere" ar putea scrie cu succes şi despre Schopenhauer, Kant, Nietzsche sau lista lui Schindler. Dar, până una alta, scrie despre sex, fecale şi alte subiecte "arzătoare " la ordinea zilei. Şi o face bine. Pentru că ştie să se vandă. Îl invidiez.
Eu încă mai am idei de "respect reciproc",limbaj decent, cratimă, de a verbaliza ceea ce gândeşti şi de a nu minţi nici măcar prin omisiune. Deprecated, da' deprecated rău de tot.
Nu numai depăşite, dar şi nocive uneori. Toxice de-a dreptul.
Dar altfel nu ştiu să fiu. Noroc că am oameni care se ocupă de "brandingul" meu.
De exemplu, fostul meu şef şi prieten. Nu aveţi idee ce pot face un picior plasat atent în partea dorsală, lovituri repetate cu capul de birou, o uşă larg deschisă şi vreo 3 fraze ţintite direct în inimă. Vă spun eu..Te pot propulsa bine de tot.
La astea pot face faţă. Îmi este mult mai greu să rezist când cineva îmi zâmbeşte sau îmi mulţumeste când greşesc.
Atunci ..simt că trebuie să apelez din nou la specialişti să-mi reconstruiască imaginea.
Asta pe care o am acum nu funcţionează.
Howgh!
Comentarii