Ploua cu cenusa peste orasul fumegand de amintiri. Copacii carbonizati au incremenit. Le este teama sa mai creasca. Orice miscare le-ar putea fi fatala,i-ar transforma in carbuni.
Raurile au inghitit atata cenusa incat au inceput sa semene cu lava vulcanilor.
Ma apropii de o impunatoare ruina care mai fumega inca si ma intreb "Liceul, templul adolescentei mele?".
Privesc culorile din jur. Negru-gri..gri-negru..
Incerc sa gasesc o culoare sau macar tonurile predominante.
Privesc departe, in zare. Cerul e negru de fum. In aer inca mai plutesc zdrente cenusii de hartie arsa. Copacii atarna negri, raurile curg gri.
Oare ce nuanta predomina? Ochii ma dor de atata concentrare. Culorile incep sa valureasca, apoi se amesteca din nou. Incep sa nu mai inteleg nimic. M-as intreba unde ma aflu dar singuratatea si pustiul din jurul meu imi cenzureaza gandul.
Trebuie sa caut o oaza! Nu se poate sa nu existe o pata de alb sau verde, sau albastru, pe undeva.
Ma ridic. Piatra inegrita de fum pe care ma asezasem a scos un sunet ciudat.
Ca la un semnal, intreg orasul a inceput sa se tanguie, sa strige dupa ajutor.
Alerg cu mainile apasate pe urechi, cu ochii inchisi.
Trebuie sa gasesc o oaza! Trebuie!
Inaintez cu ochii inchisi. Ma impiedic si ma prabusesc in gol. Cad intr-un somn agonizant.
Ma trezesc cu o durere cumplita de cap, imi apas tare cu mana tamplele...M-as intreba unde ma aflu..dar, imi amintesc.
Privesc in jur. Sunt intr-o gura de mina. in jurul meu muntii de carbuni ma sfidau cu fericirea lor smolita.
In concluzie, si in pamant este la fel.
Atunci am inteles.
Pentru a nu innebuni trebuia sa caut o oaza in negrul pustiu. Am rascolit prin caldele nisipuri cenusii si nu am gasit nimic. Am patruns in maruntaiele Pamantului si nici urma de culoare.
Oaza nu putea fi decat in mine. Stiam ca exista . Eram sigura ca o voi gasi.
Un val de liniste imi inunda fiinta. O liniste care venea ..din mine.
sept 1994:)
PS: si sa mai ziceti ca nu aveam cultul personalitatii de mic copil! It has always been about ME!:))
Raurile au inghitit atata cenusa incat au inceput sa semene cu lava vulcanilor.
Ma apropii de o impunatoare ruina care mai fumega inca si ma intreb "Liceul, templul adolescentei mele?".
Privesc culorile din jur. Negru-gri..gri-negru..
Incerc sa gasesc o culoare sau macar tonurile predominante.
Privesc departe, in zare. Cerul e negru de fum. In aer inca mai plutesc zdrente cenusii de hartie arsa. Copacii atarna negri, raurile curg gri.
Oare ce nuanta predomina? Ochii ma dor de atata concentrare. Culorile incep sa valureasca, apoi se amesteca din nou. Incep sa nu mai inteleg nimic. M-as intreba unde ma aflu dar singuratatea si pustiul din jurul meu imi cenzureaza gandul.
Trebuie sa caut o oaza! Nu se poate sa nu existe o pata de alb sau verde, sau albastru, pe undeva.
Ma ridic. Piatra inegrita de fum pe care ma asezasem a scos un sunet ciudat.
Ca la un semnal, intreg orasul a inceput sa se tanguie, sa strige dupa ajutor.
Alerg cu mainile apasate pe urechi, cu ochii inchisi.
Trebuie sa gasesc o oaza! Trebuie!
Inaintez cu ochii inchisi. Ma impiedic si ma prabusesc in gol. Cad intr-un somn agonizant.
Ma trezesc cu o durere cumplita de cap, imi apas tare cu mana tamplele...M-as intreba unde ma aflu..dar, imi amintesc.
Privesc in jur. Sunt intr-o gura de mina. in jurul meu muntii de carbuni ma sfidau cu fericirea lor smolita.
In concluzie, si in pamant este la fel.
Atunci am inteles.
Pentru a nu innebuni trebuia sa caut o oaza in negrul pustiu. Am rascolit prin caldele nisipuri cenusii si nu am gasit nimic. Am patruns in maruntaiele Pamantului si nici urma de culoare.
Oaza nu putea fi decat in mine. Stiam ca exista . Eram sigura ca o voi gasi.
Un val de liniste imi inunda fiinta. O liniste care venea ..din mine.
sept 1994:)
PS: si sa mai ziceti ca nu aveam cultul personalitatii de mic copil! It has always been about ME!:))
Comentarii