"If I want some shade, I stare the sun down until it eclipses."
Oh, da. Aşa sunt eu. E un blestem.
Sunt genul de om care işi doreste monstruos de multe chestii şi culmea, mai devreme sau mai târziu, le primesc pe toate. Şi încă ceva în plus! Nu cred că există ceva ce mi-am dorit şi nu mi s-a îndeplinit.
Cred totuşi că nu-mi doresc cu suficiente detalii, pentru ca sunt efecte secundare, pe care nu le prevăd, la uişurile mele . Şi când mă trezesc in faţa faptului împlinit nu mă pot abţine să nu mă întreb "Oare de ce mi-am dorit asta??". Eşuez să-mi amintesc motivul pentru care păţesc " păţania".
De cele mai multe ori contribui la realizarea lor, dar sunt momente când ajung la concluzia că nu se poate face nimic şi sunt pe punctul de a renunţa. Atunci începe Universul să comploteze. Şi se dezlanţuie iadul! Se trigger-uiesc o serie de evenimente la care sunt doar spectator şocat şi ...gata. I'm there. Visul se materializează. E real. Îl am. Şi habar n-am ce sa fac cu el.
Back to square one. De ce mi-am dorit asta??
Eram studentă şi lucram în Zorilor. În fiecare dimineaţă când urcam cu bus-ul 43, intram în transă onirica de la mirosul de transpiratie al muncitorilor cu care mă inghesuiam la 7 dimineata în bus. Mă uitam jos , "în groapa" unde se construia "în demenţă" şi îmi doream un loc al meu, acolo , oricât de mic, dar să am intimitate şi linişte. Părea un lucru atât de utopic pe vremea aceea. Acum îl am. Exact acolo unde îmi indreptam privirea cu ochii inchişi şi visam că o să-l am.
Şi..îl urăsc. Prea multă linişte, prea putină pace, ba mă claustrofobează, ba mă agorafobiază, ba are feng shui, ba are feng shui negativ...
Mă întreb ce-a fost în capul meu să visez un câmp într-o groapă, când, de fapt , eu mi-am dorit toată viaţa o mansardă într-o casă veche, undeva pe un deal, de unde să pot vedea tot Clujul??? Doar pentru că îmi era la îndemâna şi-mi defila prin faţa ochilor în fiecare dimineată, am uitat ce m-ar fi făcut fericită cu adevărat.
Sunt conştientă că primesc exact ceea ce mi-am dorit. Şi nu pot decât să mă învinovătesc pe mine pentru asta. Merit absolut tot ce mi se întâmplă ( mai ales când mi se întâmplă chestii inedit de frumoase:P). Pentru ca eu le provoc, le visez, le doresc.
Am ajuns într-o fază în care îmi este frică să mai emit "dorinţe". Mi-aş programa creierul să gandească in algoritmi bine definiti şi să ia o pauză de "visare".
Buun. Il ingheţ câteva zile si îmi e bine. Sunt safe. Lucrez cu furie, citesc, nu-mi las o secundă de visare.
Şi, evident, Universul si iţele lui încâlcite lovesc din nou.
M-a ajuns din urmă un uiş mai vechi.
Sunt obosită, nu cred că îl vreau acum. Voiam o pauza de la "a vrea". Să mă pot gândi bine la ce vreau să vreau. Vreau ceva care să fie cu adevărat important. Nu mai vreau să mă pierd in uişuri aiurea.
Guess what??
Nu se poate. Am primit uişul şi am inceput iarăsi să-l "dezvolt" haotic. Pentru că aşa sunt eu, pentru că îmi este la îndemână, pentru că e ..ca un drog.
Oare cum ar fi să-mi doresc să nu-mi mai......?? Brrrrrrrr, aş muri!
No, no, no.
Prefer să-mi doresc, s-o păţesc, să mă urasc că mi-am dorit, apoi să mă felicit că mi-am dorit..toată gama.
Sunt puternică, I can take life.
Mă surprinde, mă enerveaza, mă întristează, mă extaziază ...dar, măcar mă face să mă simt un pic vie.
Howgh!
Comentarii