Dacă vreţi să experimentaţi cruda indiferenţă a lumii în esenţă pură, încercaţi sala de aşteptare de la Urgenţe.
E cumplit. Conceptul de aşteptare capătă conotaţii ingrozitoare. Fiecare afiş pe care îl citesti ţi se pare sinistru - "sală de triaj"??? Adică ce triază - produsele cu defect de cele functionale? Brrrrrr...
Când făceam practică în spitale, mi se părea atât de insuportabil de intens totul. Prea multa suferinţă, prea multă empatie.
În sala de aşteptare m-a copleşit indiferenţa.
Secundele trec îngrozitor de greu, ai un om drag cu o problemă despre care nu ştii nimic, în "sala de triaj" şi te întrebi în ce categorie îl "triază".
Nu poţi face nimic, decât să ..aştepţi.
Oamenii de langă tine povestesc şi fiecare cuvânt parcă iţi biciuie nervii.
Rar vezi câte o expresie ingrijorată pe faţa unui aparţinător. Restul se comportă "normal". Şi mie mi se părea grotesc să fii "normal" în contextul acela.
De parcă ar fi ceva normal ca oamenii de lângă noi să se imbolnăvească, sa moară, să dispară din viata noastră.
Moartea e firească, da..dar nu e normal să acceptăm despărţirea de un om drag cu atâta indiferenţă. Oamenii nu sunt la fel de usor de înlocuit ca o vază spartă. Ramân goluri cu fiecare om care ţi-a fost aproape şi dispare din viaţa ta. Nimeni nu poate umple golul lăsat de altcineva. Şi ne trezim la un moment dat goi, goliţi de conţinut, nepăsători la suferinţa omului din sala de "triaj".
"I like beautiful guys, but they don't like me" a verbalizat un pic cam tare domnişoara din faţa mea şi a continuat cu variaţiuni pe aceeasi temă, intr-o rom-engleză pe care am urât-o din tot sufletul pentru prima dată in viaţa mea.
Pentru că suna atât de trivial şi fără sens.
Dacă aş mai fi avut resurse, aş fi bătut-o pe respectiva domnişoară..
Şi dacă aş fi putut să plâng, aş fi făcut-o.
M-aş fi simtit mai bine, cu siguranţă.
Oricum, după o oră de "aşteptare", m-am simţit mai obosită decat după o săptămână de muncă.
Am ajuns acasă şi am dormit vreo 4 ore.
Să uit.
Să ma "refac".
Comentarii