miercuri, 22 iulie 2009

Zbor frânt

Uneori, iubeşti atât de mult un om încât găseşti forţa interioară să-l laşi..să zboare.
Pentru că îl simţi lângă tine la jumătate din potentialul lui. Pentru că ŞTII că poate mai mult.
Inspiri adânc, o durere viscerală îţi contractă fiecare fibră, îti aduni ultimele resurse şi îl arunci, cât de tare poţi, în sus. Apoi aştepţi..fâl-fâl, să-l vezi urcând. Să te bucuri de fericirea lui.
Şi, deodată....zbuf!
Iubirea ta intră în vrie şi se prăbuşeşte ca un meteorit. Te doare pe tine un pic mai tare decât pe el căzatura, dar încă mai speri. Se va ridica, va zbura!
Trec clipe lungi cât anii şi te trezeşti într-o seară că omul pe care l-ai iubit atât e tot păsări-lăţi-lungit în acelaşi loc în care a căzut şi îţi spune că "poate" e fericit acolo.
Şi te doare tare...să realizezi că zborul a fost doar visul tău, nu şi al lui.
Unii oameni sunt telurici, alţii aerieni.
Aparent, nu toată lumea îşi doreşte să se plimbe pe munţi, deasupra norilor, la 60 de ani, cu iubirea de mână.
Howgh!

Niciun comentariu: