Curaţenia de Crăciun- final

Introducere

Probabil că au trecut cele 3 zile din ciclul "mai m-am gândit" pentru că astăzi am fost tristă. Nici de cadourile frumoase primite de la BL-moş nu m-am putut bucura aşa cum numai eu o fac - cu gesturi de "drama queen", îmbrătişări ce-ţi taie respiraţia şi mult zgomot.

Weekendul trecut, pachetele donate de voi au întâlnit mai întâi echipa CERT( Community Emergency Response Team), prin intermediul lui Adi Hădean, căruia ii mulţumesc ...că există. Echipa CERT avea maşinile şi logistica, mergeau în aceeaşi direcţie ca noi, aşa că era firesc să ne unim forţele. Ziua de miercuri a fost pentru mine un cadou nesperat. După postarea lui Adi de marţi noaptea, a doua zi îmi zbârnâia telefonul ca la un call center. Oameni dornici să ajute, prieteni care aveau prieteni care cunoşteau oameni cu maşini de teren. Au fost incredibile reactiile tuturor.  Miercuri noaptea,  la hala din Vâlcele,  hainele au fost triate, pachetele invelite în hârtie colorată, alimentele ambalate în cutii si totul a fost încărcat într-un camion .

Click pentru fotografii.

Am reuşit să strângem in jur de 1800 RON şi o sală de sport plină de saci cu haine, shoeboxuri cu dulciuri si jucarii, de la oamenii din BLS ( mulţumesc Astig, Mihaela, Ela, Bizoo, Mimi -pentru ajutorul cu logistica- şi celor multi şi anonimi care au lasat pachetele la subsol nevăzuţi de picior de pamântean, ca nişte adevăraţi Moş Crăciuni), Ionut Nechita şi a lui echipă UMT, Sharki de la Montran, Cri, Vasi şi gaşca de la Polus ( dacă am uitat pe cineva imi cer scuze).  Oameni carora le multumesc pentru donatii şi sustinere.

 II.

Acţiunea

Vineri dimineaţă la 7.30, în parcarea Polus cele aproximativ 20 de offroadere s-au aliniat în faţa camionului care ascundea pachetele, au fost încărcate şi au pornit spre Apuseni prin sate ca Frăsinet, Valea Ierii, Plopi, Cerc, Muntele Rece, Măguri Răcătău...nu făra peripeţii, însă.

Dacă ar fi să descriu cum m-am simtit vineri în 2 cuvinte, ele ar fi : bulversată şi împlinită. În sensul că am fost plină până la refuz de tot felul de trăiri, unele atât de noi încât nu le găseam un nume. Am pornit la drum cu teamă. Ieşeam din zona mea de confort şi nu ştiam dacă voi rezista fizic, psihic.  Până la urmă era o teamă normală de necunoscut.  Ştiam că sunt empatică şi habar nu aveam câtă suferinţă o să-mi provoace oamenii aceia şi problemele lor.  Intram pe un teren minat. Siguranţa îmi era oferită doar de mediu (pentru că la munte mă simt acasă) şi de oamenii din jurul meu care aveau acelaşi scop şi erau un adevărat sprijin. Aveam încredere că atâta timp cât îi am pe ei lângă mine,  nu pot ceda în nici un fel. E ciudat, dar când am alunecat în Frăsinet cu maşina în prăpastie, singurul gând a fost  că n-o să ajung să cunosc familia de suflet a CERT-ului (familia Matei). Nici n-am remarcat că eram „pe marginea prăpastiei”.  Aşa că am iesit din maşină ca şi cum nu s-ar fi intamplat nimic, l-am privit pe „colegul de suferinţă” -  părea calm şi foarte ok -  şi mi-am continuat drumul pe jos- la vremea aceea parea normal si firesc.  Acum, dacă mă uit în urmă realizez că abordarea a fost cel puţin deplasată.  Dar Radu părea foarte sigur pe el, oamenii s-au adunat şi s-au organizat rapid, cumva..eram în plus. Si eu aveam un scop foarte bine definit. Sa ajung sus, la copilaşi, să le fac poze si să-i cunosc.  Dacă mă gândesc şi mai bine, nici nu stiam unde trebuie să ajung.  Doar urcam. Eram setată pe o singură direcţie.

Când am ajuns sus ( după o oră de "pedalat" prin zăpadă), băieţii "torturau" maşinile încercând să ajungă la casa familiei Matei cu muntele de pachete cu lucruşoarele pe care cei 9 copii le-au cerut de la Moşul.

Au primit un mountain bike full suspension pentru drumul de o ora şi ceva pe care il parcurg în fiecare dimineata spre scoala, dulciuri,  jucarii, carţi de povesti...cam tot ce şi-au dorit. Cei de la CERT au fost niste spiridusi simpatici care au facut tot posibilul sa-l induplece pe Moşul sa le satisfaca toate dorintele.

Ne-au colindat, s-au bucurat, ne-au facut poze. Ei noua. M-a impresionat Ana, una din mezinele familiei care si-a exprimat dorinta sa faca fotografii, s-a prins cum să foloseasca Nikonul meu din 3 mişcări şi a căutat tot felul de unghiuri inedite ( s-a căţărat pe o şură şi ne-a facut poze de sus). Cred ca data viitoare, Ana va primi un aparat foto. Nu cred, stiu asta.:) Pentru că îmi sunt foarte dragi pozele ei. 

Din nou la drum...

Povestile oamenilor pe care i-am intalnit pe parcurs au fost triste dar in ochii lor se citea o licarire de speranţă. Umanitatea din oameni îi facea să nu se simtă singuri şi la marginea societăţii, chiar daca era doar pentru o fracţiune de secundă.  Am colecţionat privirile copiilor bucuroşi de mânuşile şi căciuliţele lor de fleece sau de ursuleţii de pluş ( mulţumesc Djonexx şi cicsurilor tale de la UMT ), lumina din ochii bătrânului care nu se putea exprima altfel decât prin priviri, o mână caldă aşezată protector peste un suflet "pierdut". Mulţi dintre oamenii "fără speranţă" pe care i-am întâlnit, aveau mai multă încredere şi optimism decât oamenii  integraţi pe care îi cunosc.

Vineri seara pe la ora 23 ne-am întors în Cluj şi ne-am savurat oboseala, efortul şi recompensele în jurul cănilor de vin fiert ( unul special) :).

Ziua de sâmbătă a fost mai "uşoară" pentru că ne-a nins frumos, ca într-o poveste.

Am intrat în casele lor, ne-am emoţionat, am ieşit cu un nod în gât şi lacrimi în ochi, ne-am sprijinit unii pe alţii, ne-am jucat, am făcut îngeraşi în zăpadă şi a fost bine.

Încheiere

Cadoul meu special de Crăciunul acesta a fost oportunitatea pe care mi-aţi oferit-o voi şi cei de la CERT să (mă) dăruiesc.

Mulţumesc tuturor pentru donaţii şi CERT-ului pentru că m-au "adoptat" - mă simt onorată să fac parte din grupul lor de Oameni.

Crăciun fericit şi un An Nou aşa cum vi-l doriţi!

Povestea în imagini

PS: Voi face o serie de povestioare CERT cu câteva cazuri pe care le-am/le-aţi "alinat" Crăciunul acesta, în funcţie de timp şi dispoziţie.

Să fiţi iubiţi şi liniştiţi!