Dacă anul trecut au fost o carte şi un om drag, miracolul de anul acesta este o acţiune umanitară şi o duzină de oameni frumoşi. Oameni pe care i-am iubit din prima clipă, pe toţi şi pe fiecare..pe rând, pentru că am rezonat foarte tare cu ei. Oameni...şi atât.
Miracolele astea devin din ce în ce mai bune pe an ce trece.
V-aş povesti despre aventura cu CERT din weekendul ăsta, dar nu pot. Dacă aş putea, cu siguranţă aş face-o. Nu pot s-o cuprind. Simt de la tristeţe profundă până la exaltare. Toată gama. În acelaşi timp. Ah, da..şi oboseală. O oboseală plăcută. Promit că o să vă spun povestea mai târziu, când mă voi linişti şi voi putea fi coerentă.
Somn uşor.:)
Tai.
ps: Poate că fotografia din punct de vedere tehnic e praf, dar povestea ei e frumoasă şi sentimentul pe care l-am avut eu când am făcut-o nu se compară cu nimic.
Comentarii
Tony a spus…
Imi place ca apar si pernele in cadru. Si ar mai fi de observat multe dar: emotia data de fotografie nu va depinde nicicand de ISO sau sharp-ul ei, ci de inima celui ce se uita prin catarea aparatului