Treceți la conținutul principal

Oraşul meu de suflet - temă de casă

Pentru că urmează Crăciunul şi n-o pot dezamăgi pe Raluca în perioada asta a anului....
Pentru că sunt sigură că atunci când mi-a dat tema nu s-a gândit deloc la faptul că sunt ruginită şi nu mai ştiu să scriu cu diacritice şi de fapt..nu prea mai ştiu să scriu deloc, cu excepţia documentelor tehnice cu mii de reguli de technical writing...
Mi-am reinstalat tastatura "Română cu alt dreapta", am tras adânc aer în piept, i-am aruncat laptopului o privire plină de ură şiii...
********************
Oraşul meu de suflet - dubla I
Dacă sufletul meu ar avea un oraş, s-ar cuibări acolo si n-ar mai vrea să plece nicăieri, niciodată. Dar sufletul meu are toane. Multe, tone de toane, care îi obosesc trupul şi creierul. Şi un dor de ducă nestăvilit, pe care bietul purtător de suflet, om al muncii în corporaţie, cu responsabilităti mai mult sau mai puţin zdrobitoare, face faţă cu greu să-l sponsorizeze.
Clujul
Sărind peste perioada copilăriei, care a fost aşa..."comme il faut", într-un orăşel de provincie (Drobeta Turnu Severin), cu multe cărţi citite, puţine maşini, un fluviu capricios, un baraj care trona ca o ameninţare tacită peste oraş, parcuri sălbatice şi multe dileme filozofico-existenţiale, am cunoscut din întâmplare Clujul. Într-o delegaţie a mamei mele la fabrica de medicamente Terapia, de pe geamul unei Dacii "papuc", am scanat un oraş de care urma să mă îndragostesc în câteva ore. Pentru că era foarte diferit de ceea ce cunoşteam eu. Şi tot ce era "altfel", mă incita pe vremea aceea. Eram în clasa a 10-a. Atunci am luat decizia să merg la facultate în Cluj. Părinţii mei au suspectat că m-am îndrăgostit de cineva de aici, li s-a parut o alegere cel puţin bizară. Am negat, au refuzat,  m-am revoltat, am câstigat. Adevarul era undeva la mijloc, ca de obicei. Eram îndrăgostită... de oraş, pur şi simplu. Pentru că avea străzi înguste, clădiri în oglindă, blazoane şi castele, pentru aerul sofisticat de oraş cultural, pentru ..habar n-am ce m-a atras la el. Era diferit.
Toscana, Italia
Prima criză existenţială majoră de "midlife", m-a aruncat tot printr-o întâmplare de câteva ore, în Italia. Toscana. Acolo am fugit eu prima dată în lume...cu un italian pe care abia îl cunoscusem, care era de fapt maghiar şi nu era unul, că erau mai multi, printre care şi fete. Mă rog, am aflat la întoarcere că am scandalizat lumea de moravuri "grele" şi bune intenţii din micul meu cerc social. Am plecat fără preaviz, fără consimtământul "mai marilor",  fără binecuvântare...cu o invocare sabatică a unui concediu după care tânjea sufletul meu. Am plecat, pur şi simplu...cu maşina prin Europa.
A fost cel putin revelator. Am aflat multe lucruri despre mine, despre oameni, despre limite, despre cât de uşor te deschizi unui străin şi cât de speriaţi devin oamenii când renunţă la ziduri şi rămân în sufletul gol, despre cât de incomod este să fii "altfel" într-un grup. A fost frumos, intens, greu, ca orice drum care duce cu adevărat undeva.:)
M-am simţit un personaj de poveste în Hallstatt - Austria, am continuat povestea cu lacul din campingul deţinut de o doamnă pitică incredibil de simpatică şi ospitalieră, apoi oraşul lui Heidi, Maienfeld în Elveţia şi la capătul tunelului, Toscana.
În care m-am scăldat în lumina de la ora 18, în Marea Ligurică, în soarele arzător, m-am răsfăţat cu mâncare bună, cu bienala de arhitectură din Carrara, clădirile vechi din Lucca, am râs de turiştii din Pisa.
Toscana este senzuală. Toată zona zace înnecată într-o lumină portocalie, blândă şi un aer care miroase aşa, a loc bun de făcut copii.
Bandar Seri Begawan - Brunei, Asia
Acolo n-am vrut să plec. Am fost trimisă. Asia este... un alt continent. În Brunei, oamenii sunt zen şi maşinile atât de opulente, încât ai impresia că totul e o proiecţie. Prea multă linişte şi pace, prea puţină viaţă. Toată ţara  aceea poate fi parcursă în 2 ore de la un capăt la celălalt, nu are homeless-i, mâncarea se împarte gratuit pe străzi cu diverse ocazii, totul e facil, oarecum. Mi-au plăcut plimbarea cu barca pe râu şi satele lacustre. Acolo cel puţin, erau "reali"oamenii, nu ca în oraş. Arşi de soare, plini de vicii, săraci, veseli, vorbăreţi...ceva mai aproape de ceea ce recunoşteam eu ca "om viu".
Sufletul meu nu vibrează cu Asia, clar. Prea mult zen. N-am primit niciodată cu atâta agresivitate si intoleranţă ceva nou. Şi totuşi este oraşul în care mi-am sărbătorit ziua de naştere, anul trecut. Merită menţionat.
Sarajevo, Bosnia
L-am descoperit tot întâmplător. Plecasem în Serbia cu atâta lipsă de entuziasm. N-am avut niciodată o curiozitate faţă de Serbia sau ţările din Balcani, pentru că am crescut cu sârbii lângă mine. Nu era nimic nou, dar aveam nevoie să mă îndepărtez puţin de Cluj. Îl iubesc, dar uneori mă strânge tare. Atunci plec, să mi se facă dor şi să-l pot iubi în continuare.
Un burete de spălat vase înfiorător de murdar şi un apartament plin de praf şi păr de animale din oraşul alb (Belgrad), ne-au dat ideea salvatoare şi ne-au aruncat la 12 noaptea pe drum spre Sarajevo să vedem/fotografiem clădirile "rănite". A fost surprinzător ce-am descoperit acolo. Un melanj de arhitectură creştină şi islamică, un oraş înfloritor, care arată incredibil de special şi e foarte puţin cunoscut. O surpriză plăcută, care mi-a picurat multă linişte în suflet. Aşa am învăţat eu să preţuiesc Balcanii.
Tunis, Tunisia
Acolo am plecat cu tolba plină de prejudecăţi. Pe care mi le-am demontat una câte una. Cu haine ca de călugăriţă care mă acopereau din cap până în picioare şi cu o teamă înfiorătoare de eşec în a controla o sală plină de bărbaţi musulmani care dispreţuiesc femeile. Până la urmă, ştiam puţine lucruri despre lumea musulmană şi ce ştiam aflasem de la televizor, la care nu mă prea uit. Eram complet ignorantă.
M-am trezit într-o lume care mirosea dulceag a iasomie, cu bărbaţi pentru care cavalerismul nu murise, cu valori sănatoase, care îsi preţuiau familia, îmi deschideau portiera la maşină şi îmi aduceau flori. Şoc cultural de-a dreptul. Am rămas de atunci cu o fascinaţie pentru lumea arabă. Şi m-am îndrăgostit de viaţa simplă din Africa.
Lagos, Nigeria
Africa "neagră".  Cea "reală". Îmi doream să-mi bifez asta demult. Învăţasem deja să ignor ştirile de pe CNN. Am plecat cu o curiozitate bolnăvicioasă şi cu inima extrem de deschisă. Iubeam oamenii din Lagos înainte de a-i cunoaşte. Un oras cu aproape 22 milioane de locuitori..nu putea fi decât fenomenal.
M-au impresionat culorile, muzica, optimismul oamenilor, dinamismul, simplitatea modului de a privi viaţa.
Ajunsesem "acasă". Africa e un fel de capăt de linie (pentru mine cel puţin). E atât de reală şi aproape de mine  încât recunosc până şi lucrurile pe care nu am cum să le cunosc. Ciudat sentimentul. Bun. Pentru că în Lagos, m-am regăsit un pic. Am recuperat bucăţile şi le-am lipit la loc. M-am reîntregit...să pot continua.
Următoarea staţie - PERU!
Va urma...

PS: Ar mai fi pe listă:
Sibiul -e un panaceu pe care mi-l administrez de câte ori e nevoie pentru că îmi este la îndemână.
Barcelona - pentru Gaudi
Iaşul - pentru Copou.



Comentarii

Unknown a spus…
:) 22 de milioane de locuitori intr-un singur oras...deeeci Romania poate incapea intr-un oras ;))
foarte frumos articolul si interesant.felicitari pentru blog.
Tya a spus…
multumesc:)

Postări populare de pe acest blog

Maria - Iubire la 10 ani.

Dialog intre fetita de 10 ani si mama: Mama : Ce s-a mai intamplat astazi la scoala? Fetita : In pauza J.(baietel) mi-a facut semn sa mergem la locul secret. Si, stii, acolo avem noi o cheie secreta imaginara si ne imaginam ca aruncam secretul intr-un loc pe harta si inchidem cu cheia (n.a. la locul secret este o harta). Mama : Si? Fetita : Si sa stii ca J. a spus ca ma place! Mama : Cum asa? Fetita : Pai, mai intai m-a intrebat daca eu il plac pe el. Si...eu am zis incetisor ca da. Si pe urma, daca m-a intrebat el, l-am intrebat si eu daca el ma place pe mine. Si a zis ca da. Si am aruncat fiecare secretul asta in celalalt capat al galaxiei. Mama : Si dupa aceea ce ati mai facut? Fetita : Pai am mai vorbit despre ce mai facem pe acasa. 

Pierduta. Gasitorului recompensa.

Ce lume, mon cher! Nu mai inteleg nimic, serios! (nu ca as fi inteles vreodata ceva). Eu stiu de cand ma stiu ca am reactii paradoxale. Extraveralul imi provoaca aritmii, calmantele ma agita..etc. Dar asta!? Rasfoiesc veveveul despre simptome de sevraj nicotinic... Absolut toate, dar toate articolele mentioneaza irascibilitatea/agresivitatea ca efect secundar. De cand m-am lasat de fumat parca m-a anesteziat cineva. Sunt moale, fluffy, pasnica, aiurita , aburita si defocusata siiiiiii ... Gooooooooood, nici agresiva in exprimare nu mai pot fi !!!! Mi-a anihilat complet orice urma de incisivitate. E exasperant. Soft, foggy, blurry.. Si dulce. Oh, da...gretos de dulce, la cate cheese cake-uri, baclavale si prajituri ciocolatoase ingerez impreuna cu Ioana, in ultimul timp. Ma vreau inapoi, exact asa cum eram, dar fara viciu! Gasesc tot cheesiness-ul asta dezgustator, inacceptabil, intolerabil, no way, no how, no no no! Daca ma gasiti pe undeva, va rog sa ma returnati mie. Ofer recompensa.

Weekend cu "surprize"

ACTUL 1: Propunerea indecentă Mă găseşte Groparu împrăstiată în mii de bucăti peste tot prin balcon. Isi aprinde o ţigară, ia o lopată şi ca un gropar cu suflet mare, care este, se apucă meticulos de adunat bucatile. Mă recompune şi propune: "hai cu noi mâine în Retezat la o cabana. Oameni faini, zonă faină...cântăm, bem.". Raspunsul, clasic de om (în)frânt, vine aproape instantaneu: - N-am bani, n-am chef, urăsc drumul ala, n-am nici un fel de resurse uoatsoever. - Mai gandeste-te! Nu costă foarte mult, e doar o căbănuţă, cazarea e rezolvată, plătim doar mancarea. Şi mai mă gândesc....Aşa tentant era să-mi plâng de milă un weekend întreg...Oh, well... De ce să-mi fie bine, când poate să-mi fie rău?? Şi strig: VIIIN!!!! ACTUL 2 Drumul Vineri dupa serviciu l-am agatat pe Mihai de la gara şi am purces spre Hateg cu Gropar şi Bianca, pe drumul meu "preferat". Intregul glob pamantesc ar trebui să stie pana acum cât de tare urăsc ( nu-i chiar ură, e ceva amestecat) ...