"Dacă vă place Iron Maiden Dumnezeu să vă binecuvânteze, iar dacă nu, Dumnezeu să vă binecuvânteze" scria într-un ziar care mi s-a lipit de picioare undeva în parcarea Polus. Nu ştiu dacă a fost o binecuvântare, dar cu siguranţă a făcut cât multe sedinţe de terapie. Clujul pe care îl iubesc atât, tocmai pentru că nu încetează să ma surprindă, s-a transformat într-un sătuc în care am întâlnit colegi de liceu, prieteni din toată ţara pe care nu-i mai văzusem de zeci de ani, în care lumea mergea pe jos şi bonduia aleator, în care toţi ne-am dat jos stratul superficial ( acela de oameni mari) şi am rămas aceleaşi suflete din liceu care vibrează pe ritmul "Fear of the dark" şi "666". Oh, da! A fost mai bine ca sexul, fizica cuantică, SQL-ul, liniile de cod scrise ordonat, dimineţile liniştite de la Sic, spooningul, punctul şi cratima, senzaţia când eşti pe un vârf de munte, lumina de după ora 18 din Toscana, Nichita Stănescu, Mitsu, senzaţia de libertate, ban...